Publicat de: Elisa | 8 iulie 2009

Întoarcerea acasă

„…Am aruncat canadiana la coșul de gunoi. Sau am uitat-o? Se uzase, iar în țară se anunțau temperaturi caniculare. Atunci când plecasem de acolo mai era primăvară şi avusesem încă nevoie de ea. Nu am avut nici o strângere de inimă şi nici un regret. Şi-a făcut treaba ani de-a rândul, m-a apărat de frig, de ploaie, de vânt. Nu era pretenţioasă: puteam să o adun, să o strâng ghemotoc şi să o pun în geantă. Nu a protestat niciodată.

Îmi plăcea, mă simţeam confortabil cu ea deşi nu mai arăta ca prima dată. Devenise o parte a trupului meu. Mă simţeam bine cu ea, îmi dădea un sentiment de siguranţă când o ştiam în bagaje. Nu mă mai interesa prognoza meteo, ştiam că e acolo şi că oricând am nevoie, mă va ajuta să ies din impas. Cu un simplu gest, să o scot din geantă. Ţineam la ea, şi aveam senzaţia că şi ea la mine în felul ei tăcut şi …mototolit. Nu ştiu dacă îmi mai stătea bine cu ea, dar, ca pentru orice bărbat era un amănunt nesemnificativ pe care nici nu îl luai în seamă. În toată lumea, orice ,, proud oilfield worker ‘’ , nu dă atenţie hainelor cu care este îmbrăcat. Trebuie doar să fie practice. Şi rezistente.

Atunci când o cumpărasem, mă încântase peste măsură, îmi venea bine şi mai era şi confortabilă pe deasupra. Îmi stătea bine cu ea, şi cred că şi ei cu mine, aşa îmi plăcea să cred. În orice caz arătam bine împreună, şi asta mă făcea să mă simt mândru de ea.

Am luat geanta şi am dus-o la punctul de adunare a bagajelor pentru elicopter. Ce uşoară mi s-a părut ! M-am bucurat, nu mai trebuia să car în spate atât de mult, iar prin aeroporturile prin urma să trec urma să îmi fiemai uşor. Aşa speram .

De la heliport până la aeroport am luat autobuzul. Nu avea aer condiţionat, iar umiditatea şi căldura atingeau cote maxime, cel puţin pentru mine. M-am bucurat că geanta era uşoară, deşi un gând nu-mi dădea pace. Chiar îmi aruncasem canadiana sau doar o uitasem în cabină? Dacă o uitasem, urma să mă aştepte până când mă voi întoarce? Sau o va lua altcineva şi încântat de ea o va purta mai departe? Încă ar mai fi fost bună, cred … Sau am aruncat-o?

Am urcat în avion şi am adormit înainte ca acesta să decoleze. Era un cursa specială pentru lucrătorii din petrol din acea zonă şi toţi au adormit de cum s-au aşezat pe scaune. Doar ochii le erau fericiţi atunci când au urcat în avion. Fețele, deşi proaspăt spălate şi bărbierite erau obosite, cu riduri adânci pe care nimic nu le mai putea ascunde. Mâinile atârnau pe lângă corp nemişcate , trăgând parcă de umeri în jos spre o poziţie nefirească de capitulare totală în fata oboselii.

M-am trezit puţin înainte aterizare. În cabina avionului era răcoare, numai bine. M-am uitat pe fereastră şi , ca de fiecare dată nu am putut să nu mă mir în fata priveliştii acelei capitale africane. Zeci de kilometri pătraţi de case dărâmate, făcute din te miri ce acoperite cu te miri ce. Şi între ele două râuri, pe care cu greu puteai să le desluşeşti unul de altul. Unul de gunoaie şi unul de oameni. Fecare îşi vedea de cursul lui.

Drumul până la terminalul internaţional a fost relativ scurt, dar căldura din acel sfârşit de zi te cotropea, storcând şi ultima picătură de vlagă din tine. Deşi geanta îmi atârna parcă mai liberă pe umăr, nu am putut să nu mă gândesc. Uitasem canadiana sau o aruncasem? Îmi era însă bine, aşa că am alungat repede gândurile şi m-am grăbit spre terminal. Paradoxal, paşii tuturor deveniseră mai repezi, mai vioi. Şi vocile parcă deveniseră mai tari, mai ascuţite. Când am ajuns în terminal am uitat complet de canadiană . Aveam lucruri mult mai importante de făcut. Mă întâlneam cu prietenii împraștiați pe tot cuprinsul ţării şi care acum mergeau acasă. Şi fiecare avea ceva de spus, ceva de povestit şi mai ales ceva de sărbătorit , un copil, un nepot, un examen, sau chiar un bacalaureat în anul următor. Şi fiecare era vesel ca de fiecare dată în drumul spre casă. Am uitat complet de canadiana , nici nu îi simţeam lipsa şi nici nu m-am mai întrebat dacă am aruncat-o sau am uitat-o. Cert e că îmi era bine, între ceilalţi asemeni mie, iar glumele, poantele curgeau şuvoi. Nimic se părea că nu poate să le oprească. A făcut pe undeva asta al zecelea anunţ de ambarcare , ultimativ, dar pe care nimeni nu l-a luat în serios. Erau probleme mult mai importante de discutat decât ambarcarea, şi multe evenimente rămase de sărbătorit. Într-un final ne-am urcat în avionul care mă ducea în Europa, un Boeing 747 plin ochi cu muncitori petrolişti, o cursă de navetişti internaţională între Africa şi Paris. Înăuntru fiecare şi-a aşezat bagajele în linişte şi și-a ocupat cumite locul. Notă discordantă au făcut ca totdeauna scoţienii, ameţiţi puţin, care îşi strigau mascări unul altuia în engleza lor de neînţeles.

Am pornit un film, după care am adormit imediat. Reflexul de a adormi imediat cum motoarele pornesc se formează relativ repede. Poate e formă de apărare a organismului în fata oboselii extreme. Există oare adaptare şi la fericirea extremă ? Sau există fericire extremă? Când am aterizat la Paris, văzusem şi filmul. Întâi finalul , apoi începutul şi la urma acţiunea .

După aterizare , am ieşit afară să beau o cafea şi să fumez prima prima ţigară a zilei. Răcoarea răsăritului îmi pătrunse în oasele învăţate încă cu arşiţă Africii . În aerul rece mi-am adus aminte de canadiană. Acum aş fi avut nevoie de ea. Înfrigurat, mi-am sorbit cafeaua cu nelipsita ţigară. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc din nou dacă am aruncat canadiana sau doar o uitasem. Oricum era prea târziu şi ce aş fi putut să fac? M-am grăbit să ajung la avionul care trebuia să mă ducă în ţară. Am alungat orice gând, am trecut pe la standurile de parfumuri, de băuturi, şi m-am pregătit de noua repriză de somn ce mă aştepta.

Ajuns în ţara m-am bucurat de un soare de amiazăi călduţ, plăcut, şi bineînţeles, m-am grăbit către microbuzul care mă ducea acasă. Încălzit nici nu simţeam geanta pe umăr, bucuros că am ajuns acasă şi o să mă pot odihni în tihnă. M-am bucurat de peisaj, am privit liniştit satele care treceau pe lângă mine, lăsându-mă să mă bucur privind curţile caselor pline de verdeaţă, coşurile cu legume de la porţi şi zecile de lucruri mărunte ce-ţi aduc aminte că eşti din nou acasă. Canadiana mi-a ieşit complet din minte , ocupat fiind să mă bucur din nou de întoarcerea acasă.
Oraşul m-a întâmpinat la fel ca de fiecare dată, cu zgomotele lui, cu mirosul specific de tei în floare ( n-am reuşit niciodată să înţeleg cum şi toamna târziu miroase tot a tei).

Ajuns în faţa uşii , am încercat să descui uşa , dar cheia nu s-a potrivit. Intrigat, am crezut că am greşit uşa, dar nu era aşa. Am sunat la sonerie. Mi-a deschis un tânăr, îl deranjasem de la masă. Din casa se auzeau plânsete de copil mic. Nu-l cunoşteam şi mi-a explicat că închiriase apartamentul , cu contract pe un an cu plata în avans. El părea stânjenit , eu nu.

Am ieşit în faţa blocului, şi am început să merg . Unde ? Ce grea era geanta. Briza înserării începuse să bată, şi brusc mi-am amintit că nu am canadiana la mine. Am aruncat-o la coşul de gunoi. Sau am uitat-o? Contează? „

Reclame

Responses

  1. scrii frumos , Elisa !

  2. De oriunde plecam, lasam ceva din noi, in speranta ca acolo unde ne indeptam va fi ceva, altceva ce va umple golul lasat.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: