„Am ars soarele și am stins marea
Am înverzit iarba și am înfrunzit copacii
Am aprins stelele și am luminat luna
Am albit zăpada și am înnegrit cărbunele
Am netezit pietrele și am limpezit apa
Mi-am închis ochii să te pot vedea , să te pot simți…
Am uitat ceva?
Să unduiesc timpul, să-l liniștesc și poate să-l întorc ?
Sau poate ar fi trebuit să netezesc munții și să încrețesc câmpiile?
Atunci aș fi putut spune că ……..
Mi-e atât de dor de tine?! „
Țărmul de mare cine mi l-a măcinat?
Cine mi-a șters urmele pasilor,
De nu mai știu pe unde rătăcesc?
…………………………………………
Valul crud n-a lăsat nici măcar nisipul,
A acoperit totul… cu dor?
Undeva, Candva 
fiecare val, acopera un mal… fiecare soare, in seara moare… copacilor le vine toamna, apoi doamna, cu neaua alba ca o dalba…
si stelele… si luna… tot una… cand un dor ramane calator… ratacitor…
poate pentru a ai omis gandul… sa fie mereu frumos ca prundul plin cu pasii zglobii… de copii…
te astept sa revii…
By: oovi on 3 mai 2010
at 12:16 am
Foarte frumos,Elisa.
By: dmd on 3 mai 2010
at 5:33 am
Frumoase versuri!
By: fireflight on 6 mai 2010
at 11:14 am
@Oovi: Ce pot spune eu, Oovi? Frumos comentariul, multumesc!
@Dan: Ma bucur ca au trezit interes randurile. Numai bine!
@Fireflight: Mi-am dorit sa scot in evidenta dialogul…
By: Elisa on 18 mai 2010
at 6:45 pm