Ne gândim unii la alții în momente care se întâlnesc, sau în momente diferite, sau total anapoda. Dar ne gândim unii la alții . Ne trimitem semne și semnale care nu se văd, dar care se simt, sunt acolo, o chemare, un răspuns așteptat și văzut sau nevăzut de cel care așteaptă…

Ceea ce ne încânta privirea se transforma în gânduri trimise către cine le poate înțelege și descifra emoția ascusă.

Privește, se cam frământă Marea, valurile-s insistente și clar conturate, albastrul-verzui cum se pierde-n alb.

In alt timp și alt spațiu, prezența ne e simțită – în gând și pașii alăturați o iau agale pe trepte și tulbură liniștea toamnei cu foșnet de frunze…

De atâta potop, trandafirii nu-și mai ridică floarea ofilită.

Trei zile de ploaie a mărit dorul de mare și vântul nu a fost un impediment pentru plimbările pe faleză…

Nici pentru o mică șuetă pe bancă.

Ea își vede impasibilă de freamăt. dar e altfel decât ieri, alaltăieri sau răsalaltăieri…

Valurile au consistenta sticlei lichide .

Azi mi-au plăcut și ploaia și Marea!!! Amândouă – dezlantuite!

Cum nu am avut suficient curaj să m-arunc în Mare, m-am lasat  îmbrațișată de “franjurii ploii” și mi-am  zâmbit , simțindu-mă  “cea mai frumoasă femeie pentru că plouă …  , pentru că-i vânt”…

Ploaia, ploaia de toamnă a fost ce care a stârnit în mine și râs și dor și lacrimi…

Și Marea era chiar frumoasa!  

Mă gândeam că nu se poate să treacă o zi fără o vorbă de la mine… Plec la munte, pentru că am nevoie de odihnă și pentru că nu vreau să îmi petrec iar toate clipele în birou… Te iau cu mine, în gând deocamdată, și te ascund de frigul de afară și de ploaia care seamănă din ce in ce mai mult a zapadă…. Ce faci? Ești bine? Ai grijă de tine?

Ești singur, singurel în vârf de munte și îți e frig … Și pe aici a venit toamna cea urâtă cu vânt rece și stropi de ploaie. Ai făcut cald în jurul tău ? Focul arde frumos, fără pic de fum .. ?

Dacă o să îți spun ce am făcut, o să spui că sunt complet caraghios: am luat laptop-ul cu mine. Nu, nu am luat nimic de lucru, dar am vrut să te am mai aproape… Mă simt bine, aerul de aici face minuni, sunt ca după o săptămână de relaxare deja. Am ieșit în oraș, am un loc al meu unde se bea o cafea grozav de bună și au wireless. Nu mai e nimeni aici, o muzică în surdină și un ospătar amabil dar foarte somnoros îmi țin compania. Copilul e fericit? A fost o reușită petrecerea?

Ce faci ? Te-ai inzapezit? Am vazut la stiri – că e zapadă la munte. Să ai grijă pe drumul de întoarcere. Cum ai petrecut seara ? Pe aici s-a lăsat frigul bine. Vântul ne omoară.

Iarna la munte e fără cuvinte, azi am muncit fizic, am ajutat la datul zăpezii, a nins cu disperare, mi-a prins așa de bine, efortul mi-a spălat gândurile și mi-a liniștit temerile. Trecerea din iarnă în toamnă a fost superbă, ar trebui sa vezi pădurile arse de culorile toamnei peste munții plini de zăpadă…Dacă ai fi fost cu mine, cred ca tu ai fi fost cea care ar fi spus să rămânem acolo pentru eternitate… Așa , m-ai adus iar in lume și drept urmare plec în metropole asfaltate, atent curățate de orice urmă de zăpadă care ne-ar putea încurca pașii grăbiți…

Ieri marea și-a folosit propriile culori, nu a vrut să impumute nimic din albastrul de pe cer. Frământate, apele aveau opacitatea metalelor topite. Atât de grele și din adânc le erau unduirile că, deși izbeau cu fortă în diguri, nu se ridicau prea mult . Ritmul cam același: trei valuri puternice, nu știu câte mai pierdute…

Era atâta contrast între lumina puternică a soarelui, căldură și vânt!  Toată lumea avea ceva de spus – și nu oricum  ci cât mai puternic cu putință : frunzele plopilor, vântul, marea…

Ai fi rezistat doar dacă aveai fermitatea cuplului de piatra al lui Medrea…

 

Oare toamna s-a zbârlit și s-a hotărât să facă vânt oricărei urme de vară?

“Iubito, câta lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi”

Privind la  cormoranii ce-si odihneau zborul pe stânci , tot doi câte doi, versurile lui George Țărnea și-au găsit drum prin memorie.

“Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câta lume între noi“

Copacii de pe plajă își mai păstrează ceva, ceva din frunze…

Tufele de trandafiri aruncă pete de roșu întunecat .

Iar Ea se alintă sub soarele-n apus

Azi nu prea era in apele ei , Marea. Un albastru adînc o definea din departare, dar la țărm cam făcea spume…

Ritmul avut azi spre seara : trei valuri puternice urmate de opt-noua mai fără vlagă…

Vântul dinspre sud, sud vest e de ajutor curajoșilor din barca cu pânze.

O atare prezență nu trebuie trecută ușor cu vederea…

E frumoasă, alba, impresionantă ! Îți stârnește întrebarea – cum de plutește ?

De ne-ar vizita mai multe nave asemenea ei! Spre binele tuturor. E vina noastră că nu învățăm să arătăm lumii ceea ce e frumos, deosebit în noi și pe la noi.

Știu, nu asta e poezia la care te gândești tu. Mă gândesc eu. Pentru că am starea surprinsă în versuri de Elena Farago. Nu s-a întâmplat ceva grav, ci doar simt nevoia de mă ascunde în mine , de mine și de cei din jur.

Iar nu ți-am scris de mult…
Stau câteodată seara, și singură-mi ascult
Un gând care mă ceartă și altul care-mi spune
Că și tăcerea-i una din multele piezi bune,
Ce stau în preajma celor ce se –nțeleg…

Și-apoi,
Așa a vrut pe semne și soarta, de-ntre noi
A pus atâta cale…

Și ce să-ți spun acum? Mă uit și eu cum trec
Asupra-mi nopți, și zile, și gânduri, ce-și petrec
De-o bună vreme-ncoace, prin voia sorții, șirul,
Fără să ție-n seamă, de-i alb, ori negru, firul…
…Și precum vezi, trăiesc,
Citind o carte-n care doar ochii mei citesc.
De-oi ispravi-o astăzi, ori mâini, ori niciodată
Nu mă întreb, – cum nu știu de-o fi adevărată,
Ori doar o nălucire de gând fără temei,
Povestea asta, scrisă doar pentru ochii mei…
Și n-o fi gând, nici zâmbet, nici lacrimă de milă,
Ce s-or opri cu vrere pe-o anumită filă
Mai mult, decât pe alta…

Acum să nu crezi
Că nu sunt mulțumită de viața me, – dar vezi
Că printre-aceia căror durerea le ia birul
Sînt frunți pe care-atât de-adaânc a fost pus mirul
Durerilor ascunse,
Și-atât de-adânc au fost
Brăzdate de-ndoială că nu-și mai cată rost
Și nu-și mai cer izbândă nici unui dor, – ci toate
Le lasă-n voia sorții…

Îmi vei răspunde, poate,
Că-nțelepciunea asta o poți găsi la toți
Ce și-au visat izbânda și s-au trezit iloți?…

Nu, nici altcând, nici astăzi, eu nu pot fi aceea
Ce vrea s-aprindă focul și-o sperie scânteia,-
Cum nu pot fi ilotul înghenunchiat de-acel
Ce-a fost mai tare-n luptă, ori poate mai mișel…
Dar, când te uiți cu ochii, la mâinile străine,
Care dărâmă zidul, ce-a fost clădit de tine,
Cu-atâta sfântă râvnă, că ți-ai fost pus în el,
Și sufletul și gândul, și-ntregul vieții țel,
Când vezi, că vin și sfarmă, și năruie cu ură,
Ce-a fost cladit cu-atâta cucernică măsură,
Pentru că li se pare că-n stratul cel d-întâi
Ai pus o cărămidă cam știrbă-n căpătâi
Și-n stratul cel din mijlo o alta, ce li se pare
Că-i prinsă-n tencuială ceva, ceva, mai tare
De cât sunt celelalte…

…Dar, ce să le mai spun?
Firește, că sunt clipe, în care stai nebun…
Și sunt. De bună seamă, și clipe-n care parcă
Simți că te apasă-n creștet, ceva, ce vrea să-ți stoarcă
De veci, orice putere de-a mai lega vreun gând…
Și-apoi.. încet, cu-ncetul, vine și vremea când,
Ajungi în starea-n care, mă vei găsi pe mine
Din începutul ăstei scrisori…
Și…ți-i mai bine…
( Elena Farago – Scrisoare)